Pe site-ul nostru puteti achita inclusiv cu carduri de vacanta , sau .

Din Maramureș, la răscurce de vremuri

iulie, 2024 | Uncategorized

O poveste despre satul maramureșean, dintr-un trecut care părea că nu se va schimba

Pe timpuri nu foarte îndepărtate, așa, cam când erau bunicii și chiar părinții de acum prunci, între țăranul din Maramureș și animalul domestic exista o legătură aparte, înduioșătoare și încărcată de semnificații. Prietenii noștri din satul Breb ne povestesc des despre asta. Și de bunăseamă nu doar în gospodăria tradițională maramureșeană sau în cea din Breb se întâmpla așa ceva, ci în cea mai mare parte a lumii rurale românești, însă noi despre Maramureș povestim aici.

Lume veche

Animalele erau și pe lângă casă, și în casă, căci nu de puține ori dormeau într-o încăpere cu stăpânii, ca să fie ferite de boli și de frig (și nu vorbim despre pisici și câini, ci despre viței și miei 🙂 Erau prieteni și membri ai familiei, ocupație și monedă de schimb, prezente în bucurii și în griji, în rugăciuni, în ritualuri și în post, în halube (haine) și munci agricole și… desigur, în mâncare. Și dacă animalele au fost multe și sănătoase, familia a fost sătulă și îmbrăcată.

Însă nu doar pentru hrană și îmbrăcăminte își puneau maramureșenii baza în animale, ci ele erau însăși sursa de venit. Pe-atunci nu tare erau bani, așa că oamenii vindeau o vacă, un bou, oi, ca să își cumpere pământ, lemne și alte cele de care aveau trebuință. Așa că vă puteți imagina ce necaz la casa omului era pe acele vremuri dacă i se îmbolnăvea vaca sau dacă îi rămânea fără lapte.

Magie populară

Se credea în trecut (și încă se mai crede pe alocuri) că mana laptelui, adică bunătatea, valoarea lui, poate fi luată prin diferite practici magice de către „bosorcăi” (vrăjitori) sau duhuri rele. Și când se întâmpla așa ceva, era… tragedie țărănească. Iar femeile din sat care cunoșteau practicile de întors laptele („babele meștere”) deveneau în astfel de momente de mare preț. Se făceau descântece, în anumite zile ale săptămânii, cu plante culese anume. Un fragment al unui astfel de descântec, spre exemplu, suna cam așa:

Laptele meu nu l-oi lăsa/ Ca să nu-mi fie cu păcat/ De l-o dus în sat, Să vie prin gard.
De l-o dus în vecini,/ Să vie prin spini;/ Untu tău, groştioru tău,/ Laptele tău să rămâie
Mândru şi curat / Cum Dumnezeu l-o lăsat:
Gros ca aluatu,/ Dulce ca mierea, Galben ca ceara.

și se repeta până când dădea roade și mana laptelui revenea…

Mana laptelui Foto: Kalmar Zoltan

Credințe și practici magice existau, câte și mai câte, și când venea vorba de turmele de oi. Se zicea că oile nu trebuie să treacă prin anumite locuri când urcau la munte, ca să nu riște să își piardă laptele. Mana laptelui era amenințată și dacă oile ar fi băut din anumite izvoare fermecate, prin urmare ciobanii căutau să le ferească de astfel de pericole. Constituirea turmelor era, de asemenea, prilej pentru o serie de ritualuri magice, dintre care se remarcă „focul viu” – făcut numai de anumiți oameni, cu anumite feluri de lemne, cu anumite procedee și căruia i se acorda un mare rol în protejarea oilor de boli și de… necurat.

Lume nouă

Între timp, magia s-a mai risipit. Așa cum se știe, animalele nu mai sunt în Maramureș unica sursă de trai. Oamenii au început încet încet să renunțe la creșterea lor, ba mulți s-au lăsat chiar și de satele lor, mergând prin străinătăți în căutarea unui trai mai bun. Au apărut cositorile, tractoarele, care ușurează munca. Cei mai mulți zic că erau grele vremurile înainte și că munca cu animalele „nu se mai merită”.

Dar până când „cât îi Maramureșu” vezi clăi și șopruri cu fân, înseamnă că țăranii noștri nu s-au lăsat de tot de animalele lor și de ceea ce, până nu demult, le definea existența. Încă se mai ține, în luna mai, Măsurișul oilor, la stânele de pe lângă sat și rămâne un eveniment de seamă în comunitate. Încă se cosește manual, se greblează, se întoarce fânul, se adună în căpițe, apoi în clăi care apoi devin hrană pentru vite. La Breb, după decenii de când nu mai exista imaș și vacile erau ținute doar în grajduri, recent, au reînceput să fie scoase la pășunat prin fânațele din sat. Așa că dacă veniți acum pe la noi, pe lângă clăi, fumuri de case, turnuri de biserici și Gutâiul din zare, peisajul e desăvârșit de imaginea văcuțelor păscând. Și dacă vă cazați la Casa Moroșenilor și luați masa la Casa lu’ Dochia, veți bea cu siguranță lapte proaspăt muls în sat, cu mană bogată, și veți mânca brânză de la oițele și văcuțele noastre, nu aduse din vreun supermarket. Și cine știe, dacă vreți, o să vă spunem povești cu bosorcăi, descântece și magie, precum povestea scrisă acum aici…

Dacă dorești să afli și mai multe povești, petrece timp la noi când poftești